„— Care este cel mai curajos lucru pe care l-ai spus vreodată? a întrebat băiatul.
— Ajută-mă, a răspuns calul.”
— Charlie Mackesy (Băiatul, cârtița, vulpea și calul)
Dragă mamă,
Dacă citești aceste rânduri târziu în noapte, în timp ce legeni un trup mic sau în timp ce încerci să-ți aduni gândurile într-o casă în sfârșit tăcută, vreau să oprești pentru o secundă tot ce faci. Respiră adâncă și dă-ți voie să lași umerii să coboare.
Vreau să-ți spun ceva ce lumea din jur uită adesea să menționeze: tot ceea ce simți acum are sens.
Trăim într-o cultură care celebrează mama perfectă — cea care le face pe toate, care zâmbește mereu și care pare că s-a născut știind cum să liniștească un plâns ce pare nesfârșit, cum să nu doarmă luni de zile și cum să își uite propriile nevoi. Dar tristețea și copleșirea nu apar dintr-o slăbiciune a ta. Nu ești „prea sensibilă” și nici „defectă”. Suntem ființe create să creștem copiii împreună, în comunități, sprijinite de un trib. Astăzi, când încercăm să le facem pe toate singure între patru pereți, sistemul nostru nervos pur și simplu cedează sub greutate.
Anxietatea ta, lacrimile care vin din senin, vinovăția că nu simți mereu doar bucurie pură — nu sunt semne că ești o mamă rea, ci semnalul de alarmă al corpului tău care strigă după conectare, odihnă și compasiune.
Când valurile devin prea mari și ai nevoie de o ancoră
În primele zile după naștere, e foarte posibil să simți că plângi din orice, că ești speriată sau că o stare grea de oboseală te doboară. Această perioadă sensibilă de trecere (cunoscută adesea sub numele de baby blues) este modul prin care corpul tău reacționează la furtuna hormonală și la schimbarea uriașă de viață. De obicei se estompează în primele două săptămâni, pe măsură ce primești puțin sprijin, o masă caldă și un umăr pe care să plângi.
Însă uneori, valurile nu se liniștesc. Uneori, greutatea devine o ceață deasă care nu se mai ridică.
Dacă simți un gol adânc în piept care nu mai trece, dacă simți că te îndepărtezi emoțional de puiul tău sau dacă în minte îți stăruie gândul chinuitor că „toți ar fi mai bine fără mine”, te rog să nu rămâi singură cu aceste trăiri. În domeniul sănătății mintale, aceste semne sunt un semnal clar că este nevoie de o evaluare din partea unui specialist (psihoterapeut și/sau psihiatru) pentru ceea ce se numește depresie post-partum. Nu este o alegere, nu este o lipsă de iubire și nu este vina ta — este doar o stare care necesită îngrijire de specialitate pentru a fi depășită.
Și mai e ceva: dacă simți că mintea ta devine confuză, dacă auzi sau vezi lucruri neobișnuite, dacă simți o panică scăpată complet de sub control sau dacă îți trec prin minte gânduri că tu sau bebelușul nu sunteți în siguranță… aceasta este o urgență medicală. Aceste semnale arată că sistemul tău nervos a ajuns la o suprasolicitare extremă.
În astfel de momente, nu te ascunde și nu aștepta. Anunță-ți imediat partenerul, mergi la cel mai apropiat spital sau apelează numărul unic de urgență 112. De asemenea, poți suna la linii gratuite de sprijin psiho-emoțional, ex. DepreHUB (0800 0800 20) pentru a vorbi pe loc cu un specialist. Este un act de salvare, nu un eșec.
Cel mai curajos pas
Să te oprești în mijlocul haosului și să spui „Nu mai pot. Am nevoie de ajutor” nu este o dovadă de slăbiciune. Este cel mai curajos lucru pe care îl poți face vreodată.
Copilul tău nu are nevoie de o mamă perfectă, extenuată și golită de energie pe altarul sacrificiului. Copilul tău are nevoie de o mamă.
Lasă vasele în chiuvetă. Lasă rufele nespălate. Cere sprijin partenerului, roagă o prietenă să-ți aducă o mâncare caldă și fă pasul spre un specialist care să te asculte fără să te judece.
Ești de ajuns. Așa cum ești astăzi — obosită, sensibilă, dar prezentă și iubitoare.
Cu toată compasiunea,
Ioana.